26/02/2017
DESPRE POVESTĂRIA
Povestăria s-a născut din întâlnirile mele cu copiii. Cele mai multe ori erau lansări de cărți sau lecturi publice. Dar, de fiecare dată, lucrurile nu se terminau cu o simplă lectură, ci mergeau mai departe. Copiii mă provocau: puneau întrebări, îmi povesteau diverse experiențe, făceau legături surprinzătoare.
La Merlin Books&Toys și, apoi, la Lumea lui Momo, timp de doi ani, am avut ateliere de povești în care, pornind de la o istorioară spusă de mine, ajungeam să inventăm altele. Am văzut copii despre care mamele spuneau că nu au răbdare când li se citește cm se transformă dintr-o dată și am observat, încântată, câtă energie pun atunci când își asumă povestea. Pentru că, am concluzionat eu, poveștile pe care le spun ei sunt tot atât de importante ca cele pe care le ascultă. M-am decis, așadar, să fac un proiect în care să-i ajut pe copii să-și spună poveștile.
Mi-am luat inima în dinți și am înființat o asociație, EȘTI POVEȘTI, am scris proiectul și am aplicat la finanțarile date de AFCN. Au fost aproape 400 de proiecte depuse pe aria ”cultură în educație” și doar 11 au câștigat finanțare. Printre ele se număra și Povestăria. Nu ne-a venit să credem, dar era adevărat. Primul proiect depus a fost și câștigător.
Povestăria s-a derulat, anul trecut, în perioada iulie-noiembrie la Rm Vâlcea, Pietrari și Școala 131 din Rahova. Și, acum, după ce s-a încheiat, știu că nu ar fi fost posibil dacă nu aș fi avut sprijinul unor oameni fantastici, bibliotecarii de la Biblioteca Antim Ivireanul din Rm Vâlcea și învățătoarele de la Școala 131.
Proiectul își propunea, cm spuneam, să provoace copiii să-și născocească propriile povești. Nu orice fel de copii, ci cei de la o periferie, dintr-un sat și dintr-un oraș mic.
Rolul meu era să fiu un ghid discret care le arată mecanismele interioare ale istoriilor pe care vor să le spună. Am ales Teatrul Kamishibai să fie metoda de livrare a poveștilor-model. Teatrul Kamishibai, pentru cine nu știe, este un teatru mic de lemn, pe care se derulează planșe ilustrate, cu ajutorul cărora se spune o poveste. Se folosea și încă se folosește în Japonia. I se mai spune și teatrul de hârtie. Copiii urmau să asculte o poveste-model pe care o desfăceam, apoi, în felii ca să vedem din ce e compusă. Apoi, copiii construiau propriile lor povești pe niște teme date. Știam din chestionarele la care răspunseseră că mulți dintre ei își imaginau că ”viața e în altă parte” și visau să plece de la sat la oraș, din orașul de provincie în București, din Rahova pe Dorobanți și din România în altă țară. Așa că am încercat prin temele aruncate pe masă să-i ajut să revalorizeze locul în care trăiesc.
În atelierele ținute, copiii și-au exersat logica, imaginația, unii au aflat pentru prima oară că o poveste are un început, un cuprins, o încheiere, că e ca un animal și are cap, corp și picioare, că personajele sunt de mai multe feluri, că avem nevoie și de personaje negative, că nu toate cuvintele sunt la fel și că un cuvânt nepotrivit poate ruina o poveste. S-au transformat, pe rând, în detectivi și arhitecți. Au scotocit în ei și în jur, au aflat și au adunat lucruri cu care au construit apoi propriile povești. În proiect i-am avut invitați pe ilustratoarea Cristiana Radu și pe actorul Horațiu Birca. De la ei au învățat copiii cm se ilustrează o poveste, cm se spune o poveste cu ajutorul desenelor, cm se interpretează, ce înseamnă rostirea, cât de importantă e tăcerea, ce mult spune o șoaptă. Că pentru a face o carte, dar și un spectacol de teatru, ai nevoie de o echipă.
O să-mi rămână pentru totdeauna în minte imaginea unui castel construit de copii și de Horațiu pe catedra unei clase sau momentul când eroul zburător din povestea inventată de ei a fost Cristina, o fetiță care e țintuită într-un scaun cu rotile.
În cele cinci luni, am avut parte de toate: supărări, râsete, înghionteli, împăcări, negocieri și victorii. Pentru că cei mici au lucrat în echipe. Iar asta a fost extrem de disconfortant pentru copii, la început, dar foarte valoros pe termen lung.
S-au scris 32 de povești desi ne propusesem să scriem 16. Au participat 150 de copii deși estimasem o sută, au ieșit două cărticele cu poveștile și ilustrațiile lor. Din păcate, nu am reușit să publicăm toate poveștile. Vina îmi aparține. Fiind primul proiect, nu am bugetat bine.
Marea realizare este că planșele cu poveștile mele și ale copiilor au rămas celor două instituții. Iar ele nu mucegăiesc. Sunt folosite, la Vâlcea, în cadrul unui program permanent, ”Și eu pot să scriu o poveste”, și, la București, într-un opțional la alegerea școlii, la ciclul primar.
Iată, am mutat un fir de nisip :).
Rămâne și fericirea că am fost părtașă la așa ceva. Știu că a fost un privilegiu și sunt bucuroasă că am fost aleasă. Să fiu primită de copii, să am acces în lumea lor, populată de Ultrarațe, pirați de nisip, elefanți trompetiști, bibelouri care prind viață, inimi care evadează din pieptul oamenilor răi, vrăjitoare care locuiesc la etajul șase, Barosani care conduc lumea subterană a Pieții Rahova, eroi ca Supergutuie sau Ninja cel fricos.
Povestăria va mai merge și în alte locuri, dar acum îmi trag sufletul și caut cea mai bună strategie de dezvoltare. Concluzia la care am ajuns este că toți putem să mișcăm lucrurile în mic. Există întotdeauna o școală unde să ne ducem să le citim copiilor, un orfelinat unde să mergem o dată la două săptămâni pentru a povesti cu copiii. Eu i-am ”adoptat” pe copiii de clasa pregătitoare a Ancăi Anca Malea, de la 131. Mai merg și mai inventez povești cu ei. Ultima lor născocire o să apară în Ghidul Pozneț de Cultură care se lansează săptămâna asta. Mai primesc cărți și încerc să îi ajut să-și construiască o bibliotecă a clasei. Nu fac multe, dar cred că puținul pe care-l fac contează.
