Cabinet de psihoterapie Babatie Iulian

16/09/2026

Nu tot ce gândești este adevărat.

Uneori, un gând apare atât de repede și pare atât de convingător, încât nici nu ne mai trece prin minte să îl punem la îndoială.

„O să mă fac de râs.”
„Sigur s-a supărat pe mine.”
„Nu sunt suficient de bun.”
„Dacă se întâmplă ceva?”
„N-o să mă descurc.”

În terapia cognitiv-comportamentală le numim adesea gânduri automate. Ele apar spontan și pot influența puternic ceea ce simțim și ceea ce facem mai departe.

Problema nu este că avem astfel de gânduri. Cu toții le avem. Problema apare atunci când le tratăm ca pe niște fapte.

Poate că primul pas nu este să încercăm să scăpăm de ele, ci să le observăm și să ne întrebăm: „Este un fapt sau este felul în care interpretez eu, acum, situația?”

Nu putem opri fiecare gând care apare. Dar putem învăța să nu credem automat tot ceea ce ne spune mintea.

14/09/2026

Fugit irreparabilis tempus...

Timpul trece, indiferent dacă îi simțim sau nu trecerea. Ne trezim des gândindu-ne la ce urmează, la planurile pe care ni le facem, la ce va fi săptămâna viitoare, luna viitoare, și mai rar la ce se întâmplă aici si acum.
E un lucru firesc, pentru că mintea caută siguranță și ”vrea” să controleze viitorul, însă plătim cu faptul că prezentul ne scapă printre degete, uneori aproape neobservat.

În ședințele de terapie vedem asta adesea: cupluri care amână pentru „peste câțiva ani”, "in concediul viitor", "cand vor crește copiii" și uită să se uite unul la altul azi, oameni care amână bucuria pentru „atunci când”, ca și cm clipa de acum ar fi doar o etapă de trecut cât mai repede spre altceva mai bun.
Dar viața chiar se întâmplă acum, în conversația asta, în seara asta, în gestul mic pe care poate îl amânăm fără să ne dăm seama, sau alteori intenționat.

Nu e de dorit să renunțăm la planuri sau la viitor, ci să nu trăim exclusiv acolo. Câteva minute pe zi, în care suntem cu adevărat prezenți, fără telefon, fără liste, fără amânări, doar atenți la ce e în fața noastră, pot schimba felul în care simțim trecerea timpului.

Sigur nu putem încetini timpul, dar putem fi mai prezenți în el.
Carpe diem!

27/08/2026

Iubirea vie

Uneori, cuplurile nu se despart. Doar încetează, încet, să mai fie împreună.

Își împart responsabilitățile, plătesc facturile, cresc copiii și rezolvă problemele.

Totul funcționează.

Dar între doi oameni poate rămâne foarte puțin din ceea ce i-a făcut, cândva, să se aleagă.

Aici începe diferența dintre o relație care doar funcționează și una care încă trăiește.

Sunt cupluri care, deși se au unul pe celălalt, continuă să se cucerească. Nu din teamă, ci pentru că nu se consideră niciodată definitiv câștigate.

Se vede în lucrurile mici:

-într-o privire care zăbovește,

-într-un sărut care nu se grăbește,

-într-o îmbrățișare care spune: „Mai stai puțin lângă mine.”

Asta face diferența dintre o relație dusă din inerție și una care încă respiră.

Poți fi „al lui” sau „a ei” de ani de zile și, totuși, să fii ales în fiecare zi.

Nu rutina, facturile sau programul strică o relație. Devine o problemă atunci când ajung să fie tot ce mai rămâne.

Cel mai frumos nu este să fii sigur că îl ai pe celălalt, ci să simți că încă te vede, încă te dorește aproape și încă alege să te cucerească.

Chiar și atunci când n-ar mai fi nevoie.

Iubirea vie nu înseamnă să-l ai pe celălalt.
Înseamnă să continui să fii prezent conștient lângă el.

03/06/2026

26/05/2026

Vasele nespălate, rufele lăsate în mașină, tema copilului neîncepută până târziu, seara.

Certuri care par mărunte. Dar oare sunt chiar atât de mărunte?
În spatele lor se află, de multe ori, un partener care poartă zilnic o greutate pe care ceilalți nu o văd întotdeauna.
Gestionează casa, copiii, lucrurile administrative ale familiei, micile urgențe care nu apar pe liste, dar care trebuie rezolvate.
Și uneori face asta în tăcere, pentru că așa au ajuns să funcționeze lucrurile.
Oboseala este reală. Presiunea este reală. Dar efortul depus nu este întotdeauna observat.

💬 Ce cere, de fapt, un partener când se ceartă legat de vasele nespălate sau de marunte lucruri casnice?
Cere o relație perfectă, cere ca partenerul să devină altcineva, sau cere să fie văzut, auzit? Avem nevoie să simtim că ceea ce facem contează, că efortul nostru nu este invizibil, că nu suntem singuri în relatia noastră.

Atunci când spunem: „Nu ai spălat vasele”, uneori reproșul poate ascunde și alte lucruri:
„Am obosit.” „Am nevoie de ajutor.” „Simt că duc foarte mult.” „Am nevoie să simt că suntem împreună în asta.”

❤️ Prezența conștientă și aprecierea exprimată nu sunt lucruri mici.
A fi prezent înseamnă uneori să observi înainte să ți se atragă atenția.
Să recunoști efortul.
Să vezi munca din spatele lucrurilor care par că merg de la sine.
Iar uneori un simplu „Mulțumesc” spus la momentul potrivit poate însemna mai mult decât credem.

Poate că vasele vor fi și mâine în chiuvetă.
Dar atunci când oamenii se simt văzuți, apreciați și susținuți, multe dintre aceste conflicte își pierd din intensitate și fac loc unui sentiment de siguranță și apropiere în relație.

30/04/2026

A fost o vreme când nu apucai să termini o propoziție.
Întrebări peste întrebări. „De ce?” după fiecare răspuns.
Povești fără pauză. Secrete șoptite la ureche. Râsete care umpleau casa.

A fost o vreme când nu apucai să termini o propoziție.

Întrebări peste întrebări. „De ce?” după fiecare răspuns.
Povești fără pauză. Secrete șoptite la ureche. Râsete care umpleau casa.

Copilăria e zgomotoasă. E plină de cuvinte spuse pe nerăsuflate, de brațe care te trag de mânecă și de ochi care te caută din două în două minute. Atunci, părintele este centrul universului. E publicul, eroul, sprijinul, răspunsul la toate.

Și apoi, într-o zi aproape pe neobservate, copilul care nu se mai oprea din vorbit începe să tacă.
Nu din lipsă de gânduri.
Nu din lipsă de trăiri.
Ci pentru că adolescența aduce o lume nouă – una în care părintele nu mai este singurul reper.
Tăcerea lui nu e neapărat îndepărtare. De multe ori e căutare. E nevoia de spațiu. E dorința de a-și construi propria voce fără să o simtă suprapusă peste a noastră.
Pentru părinți, schimbarea doare. Ne întrebăm unde am greșit. De ce nu mai povestește? De ce răspunde scurt? De ce închide ușa camerei?
Adevărul este că relația nu dispare. Se transformă.

Copilăria înseamnă apropiere fizică.

Adolescența înseamnă apropiere prin încredere.

Dacă în primii ani eram cei care explicam lumea, acum suntem cei care trebuie să învățăm să ascultăm fără să judecăm, să fim prezenți fără să invadăm, să oferim sprijin fără să controlăm.
Tăcerea adolescentului e un test pentru răbdarea noastră.
Dar și o invitație:
Să rămânem acolo. Calmi. Deschiși. Disponibili.
Pentru că, într-o seară târzie, când nu te aștepți, ușa se va deschide și vei auzi din nou:
„Pot să-ți spun ceva?”
Iar atunci vei ști că, dincolo de toate etapele, legătura a rămas.
Doar că a crescut odată cu el.

30/04/2026

A fost o vreme când nu apucai să termini o propoziție.

Întrebări peste întrebări. „De ce?” după fiecare răspuns.
Povești fără pauză. Secrete șoptite la ureche. Râsete care umpleau casa.

Copilăria e zgomotoasă. E plină de cuvinte spuse pe nerăsuflate, de brațe care te trag de mânecă și de ochi care te caută din două în două minute. Atunci, părintele este centrul universului. E publicul, eroul, sprijinul, răspunsul la toate.

Și apoi, într-o zi aproape pe neobservate, copilul care nu se mai oprea din vorbit începe să tacă.
Nu din lipsă de gânduri.
Nu din lipsă de trăiri.
Ci pentru că adolescența aduce o lume nouă – una în care părintele nu mai este singurul reper.
Tăcerea lui nu e neapărat îndepărtare. De multe ori e căutare. E nevoia de spațiu. E dorința de a-și construi propria voce fără să o simtă suprapusă peste a noastră.
Pentru părinți, schimbarea doare. Ne întrebăm unde am greșit. De ce nu mai povestește? De ce răspunde scurt? De ce închide ușa camerei?
Adevărul este că relația nu dispare. Se transformă.

Copilăria înseamnă apropiere fizică.

Adolescența înseamnă apropiere prin încredere.

Dacă în primii ani eram cei care explicam lumea, acum suntem cei care trebuie să învățăm să ascultăm fără să judecăm, să fim prezenți fără să invadăm, să oferim sprijin fără să controlăm.
Tăcerea adolescentului e un test pentru răbdarea noastră.
Dar și o invitație:
Să rămânem acolo. Calmi. Deschiși. Disponibili.
Pentru că, într-o seară târzie, când nu te aștepți, ușa se va deschide și vei auzi din nou:
„Pot să-ți spun ceva?”
Iar atunci vei ști că, dincolo de toate etapele, legătura a rămas.
Doar că a crescut odată cu el.